Dualitate sau falsitate?

EDUCÁŢIE, educaţii, s. f. Ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale tineretului sau, p. ext., ale oamenilor, ale societăţii etc.; rezultatul acestei activităţi pedagogice; bună creştere, comportare civilizată în societate.

Majoritatea dintre noi am fost educaţi în spritul în care au învăţat părinţii noştri să crească: Taci şi nu spune nimic să nu jigneşti, superi, să nu-ţi creezi antipatii, etc.

Părinţii noştri au dus în mare parte o viaţă în care au fost privaţi de extrem de multe lucruri (materiale, sufleteşti, culturale),
exact din această cauză c-au tăcut şi înghiţit la infinit într-un sistem putred, condus de oameni asemenea la fel de putrezi. Pentru ei acest comportament este absolut justificat fiind pepetuat în foarte mulţi ani, dar pentru noi este târziu?

Problema stă în felul următor: toţi gândim, toţi avem păreri personale pozitive sau negative asupra unui aspect sau al altuia. Indiferent cât am dori să părem 100% calmi, iubitori, toleranţi şi înţelegători, ştim cu toţii că aşa ceva nu este posibil chiar dacă, in mod public mimam aceste lucruri.

Mintea umană funcţionează destul de similar în toate exemplarele ei, toţi gândim nociv uneori, toţi avem demoni şi frustrări proprii.

De la cel mai simplu om, om care este supărat pe vreme şi pe Dumnezeu că acesta nu-i dă ploaie să-şi crească porumbul; până la cel de sus care şi-ar băga piciorul în toţi şi toate atunci când afacerea îi merge prost.

Diferenţa între un om cu adevărat bun şi între unul rău se face în mare măsură şi aici:

Sinceritatea asumării gândurilor in mod public fără frica de a pierde ce ai, sau de cum vei fi privit de alţii. Gândul eşti TU indiferent de natura lui, pozitiv/sau negativ, nefiind nimic ruşinos sau blamabil în asta. Omul reprezintă o fiinţă duală, omul iubeşte dar şi urăşte, acesta ne este echilibrul de baza iar noi Românii nu suntem peste natura umană.

Prea puţini oameni din această ţară îşi focalizează frustrările şi ura exact pe problema care o generează. Acest bun simţ datorat ,,educaţiei,, ne face să ne înghiţim gândurile (dacă bârfim la bere cu prietenii nu ajută prea mult, problema este tot acolo) şi sentimentele negative, generând măşti care rănesc şi distrug în alte părţi.

Caz concret de ipocrizie în masă care nu poate schimba un aspect nefavorabil si dureros:

Eram la unul din

tre locurile de muncă în pauză. Colegii bârfeau conducerea, salariile, tratamentul aplicat nouă şi multe alte aspecte care nu sunt de bun simţ dar le întâlnim la tot pasul în România.
După pauză a urmat o şedinţă cu şefa noastră directă unde am decis să mă ridic în picioare şi să încep a enumera toate plângerile spuse de colegi jos la ţigară. Terminându-mi punctul de vedere, şefa total amuzată (a studiat şi ea mulţi ani tipologiile umane) a întrebat: Cine susţine ce spune Masha?

Mă întorc, nimeni nimic. Unul dintre colegi se uita pe geam, altul se uita la ceas, alta îşi privea unghiile. Eu realemnte şocată am izbucnit: ,,Oamenilor, pentru voi m-am ridicat, dacă îmi arătaţi susţinere putem schimba ceea ce vă doare cu adevărat.” Nimeni nimic.

Conculuzia de atunci: Vă meritaţi salariile infecte, va meritaţi pauzele mici, meritaţi să fiţi umiliţi pentru că vă faceţi cât de bine puteţi meseria. (compasiune fata de acest gen de oameni, care nu doresc a fi ajutaţi din lasitate, este o dovadă de prostie)

Un alt exemplu elocvent este o cunoştinţă de-a mea. Mi-a fost prietenă timp de 15 ani, 15 ani în care a profitat de multe atuuri pe care eu le am sau le-am avut, atuuri financiare, intelectuale, lipsa fricii, impunerea mea atunci când ea avea ,,bun simţ,,, multe cunoştinţe facilitate de mine, iar lista poate continua.

Ruptura aproape totală s-a produs în momentul în care eu am avut mai multe probleme, ea s-a simţit mai puternică că niciodată şi-a izbucnit potopul. În acel moment ceva fantastic s-a produs: Mi-a explicat sfătoasă cum că s-a săturat de mine pentru ca o îndrum ce să facă (îmi amintesc c-am învăţat-o cum să meargă în excursii, îi spuneam să-şi ia bere pe banii mei, îi explicam cum să bage băţul mic în cel mare, nu invers că n-are cum să între, cum să-şi termine facultatea că n-a stat pe băncile ei toţi anii fără a o concretiza) şi multe alte grozăvii care le-a înmagazinat în ea timp de 15 ani, fără a spune nimic.

Aceasta este sentimentul de ură adevărată ascunsă sub masca unei tolerante false care, după cum bine puteţi observa a căzut într-un final.

Ca acest om cunosc o mulţime; Oameni care vor să pară extraordinari de faini dar în esenţă ei reprezintă o groapă de gunoi inimaginabilă. Domniţa aceasta dacă avea curajul de a spune la timp tot ce mi-a înşirat după 15 ani, fără frica că ar putea pierde beneficiile oferite de mine, poate ar fi avut un dialog în contradictoriu dar edificator atât pentru mine cât şi pentru ea.
Sinceritatea nu este o lipsă de bun simt, ci este bunul simţ al compasiunii adevărate.

O societate care trăieşte în mizerie finaciară, educaţională, sanitară, culturală dar care se comportă impecabil de vesel, calm, iubitor şi tolerant în viaţa publică iar pe reţelele de socializare postează doar inimioare panseluţe şi frustrări cu termen general dar total impersonal pentru a nu-si strica imaginea, este o societate cu adevărat bolavă . O astfel de societate cu oameni care nu ştiu a spune lucrurilor pe nume, nu poate da randamentul dorit fiind într-un continuu dezechilibru.

Mi-ar plăcea ca toţi să ne putem da libertatea de a spune efectiv ce şi cum gândim/simţim, când o facem pentru a nu ajunge la agresivitate fizică sau verbală sau pentru a nu ne pierde stima de sine si decenţa, fiind complesiti de afectele negative înmagazinate în timp.