Zilele trecute am fost la parastasul bunicii mele. Am intrat într-o casă unde acum 10 ani mă aşteptau doi bătrâni care se luminau la faţă când mă vedeau. Mă aşteptau cu mâncarea mea preferată: supă de găină cu tăieţei de casă şi papricaş.
Am avut doi bunici extraordinari, când a murit bunicul a rămas ea, mică bolanava şi tristă parcă dorindu-şi să-l urmeze pe omul care a fost lângă ea o viaţă. L-a urmat într-un final şi a lăsat în spate doar amintiri, amintiri atât de plăcute încât dor, posibil fiind mai uşor de suportat unele cu adevărat neplăcute.
Acum intrând în casă nu s-a mai luminat nimeni, nu mai mirosea a supă şi papricaş, era totul tăcut şi deprimant. Am realizat că niciodată nu le voi mai auzi vocea caldă, probabil niciodată nu va mai face nimeni atâtea sacrificii şi nu-mi va mai bucura nimeni existenţa aşa cum au făcut-o ei. Ei, oameni refugiaţi, oameni cu reale probleme ale vieţii, foşti boieri cărora le-a fost confiscat tot ce aveau dar au luat-o de fiecare dată de la capăt. Ei, oameni demni în faţa vieţii şi-a vremii, care tineri fiind au trăit cu 2 fete într-o camera închiriată, dar care nu s-au văitat niciodată, nici măcar unul în faţa celuilalt.
Au îndurat viaţa, umilinţa sistemului, umilinţa statului fiind profesori, cladintu-şi singuri universul lor fermecat în care mă fermecau şi pe mine de fiecare dată. Ea avea găini şi grădină, el era vânător şi pescar avea avand in dosul casei viţă de vie din care făcea vin, vin pe care nu-l bea niciodată asemeni unui porc, respectând licoarea zeilor.
Acum realizez calitatea lor umană, realizez cum au luptat găsindu–şi refugii de fiecare dată când aveau probleme pentru a nu se transforma în oameni nepăsători, negativişti, reci, ursuzi şi intoleranţi la nevoile celor mici, noi (chiar dacă uneori nu le înţelegeau).
Am supărat-o pe bunica că susţin ungurii, am supărat-o că am o altă viziunde vocală în legătură cu Ponta iar că ceea ce făcea Oana Zavoranu la televizor nu era demn şi denota lipsă de educaţie, dar m-a iubit şi aşa din toată inima ei.
Aproape de final mi-a spus:
Dacă tac, nu înseamnă că te şi înţeleg.
Îmi pare rău că am rămas mai singură, singură într-o lume care-şi generează probleme, depresii din nimicuri numite greutaţi.
În comparaţie cu ce-au trăit toţi cei patru bunici ai mei, care n-au avut psihologi, n-au avut case într-o etapă a vieţii, care din baştani au ajuns refugiaţi şi ,,în fundul gol,, noi trăim vremuri minunat de roz, de tolerante, de libere şi ne batem joc de ele netrăind, cum poate buncii mei ar fi vrut să trăiască.
Îmi spunea cineva care mă bruia la parastas; că are reale probleme şi este mega iritat, agitat şi terminat de stress, nu poate dormi şi este veşnic obosit pentru că–şi schimbă proiectul la muncă şi are câteva restanţe la facultate în iarnă (nu acum, la iarnă doar). Oricum el nu doreşte să se schimbe, a supravieţuit până acum, aşa va face şi de acum încolo. Închei citatul.
L-aş întreba acum, ce-ar face dacă ar veni ruşii: i-ar viola familia pe urmă i-ar da pe toţi afară în stradă să se descurce? Mă gândesc că şi-ar trage direct un glonţ în cap din dorinţa de a nu se schimba, asta dacă îndrăzneşte să bruieze un om la parasatas pentru a-şi plânge de milă în încercarea de a-şi găsi justificări pentru lacunele propriului comportament. N-a contat nimic din ce fac/spun eu, doar problemele sale potenţiale care s-ar putea să-i afecteze viaţa contau. Dificultaţi fabricate din lipsa vădită de atenţie şi schimbare. Creierul sau era atât de negativ conectat încât nu putea înţelege nimic pozitiv transmis de mine, eu care chiar mă aflam într-un loc al nefericirii şi-a morţii. N-a contat sacrificiul meu, nu l-a simţit dorindu-şi doar a-şi revarsă drama iluzorică. Voi vedeţi ce văd eu?
Din fericire pentru mine bunicii mei atunci când s-au lovit de greutăţi au tras aer în piept şi le-au depăşit, nelăsându-le să le afecteze sufletul şi mintea. Aşa au reuşit să ajungă o vârstă înaintată: puri, educaţi, buni şi toleranţi în propriile limitări.
Lupta pentru calitatea vieţii este un lucru esenţial care-l întâlnesc tot mai rar în România, dar care era o condiţie a supravieţuirii deme, pentru vechile generaţii.
Nu mă plâng că am probleme, deşi nu mai am niciun bunic şi mă repet, am avut nişte bunici cum mulţi şi-ar dori să aibă, (tututor ne mor bunicii, pe urmă părinţii, pe urmă …) tot ce vreau să sublinez este că NOI avem toate resursele să ne depăşim greutăţil
e vieţii mai uşor decât au avut-o cei care au luptat singuri cu reale umilinţe şi drame, dar noi refuzăm să o facem.
Posibil suntem o generaţie mult mai răsfăţată, antrenată în ego cu prea multe aşteptări, o generaţie căreia îi s-a permis prea multe şi care acum din prea mult bine a ajuns să–şi creeze greutaţi care de fapt nu există.
Dificultăţile care eu le văd probleme reale sunt: copilul să–ţi fie bolnav de cancer, tu să fii pe moarte, un cutremur care să îţi ia casa, un regim care să impună reguli aberante, violul atunci când nu este provocat, un virus mortal şi contagios, etc. acestea sunt aspecte pe care NOI nu le putem controla devenind cu adevarat probleme.
Probleme inventate sunt: mă bate, ignoră, abuzează soţul/soţia, lipsa locului de muncă (să nu uităm schimbarea de proiect şi examenele din iarnă) o răceală sau o durere cauzată de hemoroizi, lipsa banilor, etc. Acestea nu sunt probleme, ci trepte evolutive cărora noi din prea mult bine (probabil) le dăm amploare distructivă în loc să le vedem asemeni unei schimbări.
Hai să tragem aer în plămâni asemeni bunicilor mei care la vârstele noastre sau mai
tineri au fost refugiaţi, cu adevărat umiliţi şi să gândim logic, cum spunea cineva.
Hai să tragem aer în plămâni şi să pornim pe drumul asumat al maturităţii, iubirii de sine şi al respetului propriu revărsat şi spre ceilalţi.
Hai să tragem aer în plămâni şi să nu mai fugim de tot ce ne displace, să facem în aşa fel încât să dispară dificultatea găsind alt punct de interes mai plăcut şi util existenţei noastre şi celor din jur.
adrianaspunetot.wordpress.com 